Basm de îngeri

07.11.2016
3
15 353


Bătea cu prudență din aripi spre vitralii cu halebarde și trandafiri
de pe frunze lunecau desenele papilare ale tuturor generațiilor.
Ghenadie Nicu






            E trecut de miezul nopții. Luna inundă cu lumina ei un câmp imens de nori care par asemeni unor bolovani. Razele-i dau buzna îndrăznețe în casă prin geamul unde sunt aranjate grijuliu câteva ghivece cu gerbera, mușcată și azalee și se așează comod pe dulapul de haine din nuc, pe scrinul masiv de modă veche din același lemn ca și dulapul, dând odăii un aer bătrânesc dar elegant...

            Încearcă să adoarmă, să-și razeme drăgostos obrajii de frumoșii obraji ai pernei, care rotunzi și proaspeți erau asemeni copilăriei, dar azi perna i se pare mică ca să-și cuibărească capul pe ea.
Privește în jur, în pod... beznă. Privește ţintă caleidoscopul întunericului, gustă, într-o lucire fugară a conştiinţei somnul în care sunt scufundate mobilele, camera, acest tot căruia îi aparţine ca o părticică...

            Cucul ornicului din bucatarie cântă de două ori. Odaia e tăcută, destul de spațioasă, cu o fereastră care dă în curte, înspre locul încețoșat, spre ușa nazală și treptele tipice. În apropierea ferestrei se află o masă de tualetă cu trei oglinzi mobile și cu multe sertare. În fața ei se vede un scaun rotativ de pian. Sertarele de la tualetă și de la dulapul de haine sunt trase afară în diferite grade și-n ele se zăresc ca niște intestine colorate, ghemuri de panglici, cămăși de mătase mototolite, broderie și tot soiul de nimicuri femeiești. În colțul drept al camerei se află șemineul de lemne. Focul nu e aprins în vatră dar ceva acolo emană căldură.

            Ani de-a rândul, s-a tot culcat devreme luând câte o carte amețitoare care reuşea să facă în așa fel încât toate „mulțimile” din care este alcătuită să se împace, să se lege, să revină, cuminți în corpul prezent consubstanțial cu ele, să se adune într-un turbion de sclipiri, întunecate și să vorbească despre ea, așa cum vuietul unei scoici lipite de ureche o poate face. Vuietul impersonal, stârnit din golul pur, spiralat.

            Uneori, îndată după ce stingea lumina, ochii i se închideau atât de repede încât nu avea când să-și spună: „Adorm”, iar o jumătate de oră mai târziu, gândul că venise vremea să adoarmă o trezea;
voia să pună jos volumul pe care credea că-l are încă în mână şi să stingă lampa. Dormind, nu încetase să cugete asupra a tot ceea ce tocmai citise, însă aceste gânduri luaseră o întorsătură oarecum specială;
i se părea că ea era însuși acel ceva despre care se vorbea în carte: o biserică, un cvartet... un înger.
Această credinţă persista timp de câteva secunde după trezire; aceasta nu uimea raţiunea, dar apăsa ca nişte solzi pe ochi şi împiedica să-şi dea seama că nu mai e lumină în cameră.

            Ațipise două ore și simţi că nu mai poate dormi. Acum șede pe un fotoliu cu piciorul sprijinit de o pernă, lângă şemineul întunecat. Aude trosniturile venite parcă din adâncurile pamântului.
Se uită spre ușă dar e închisă. Inima începe să-i bată cu putere. O altă ușă se trânteşte, iar după zgomot bănuieşte că e cea de la parter. Probabil e soțul, îşi zice. Noaptea fusese liniștită până în acel moment. Vântul șuieră prin ferestre, geamurile de sticlă zângănesc şi ușa de desubt se trânteşte iar, mai tare.
Își ridică fruntea și se încruntă. Părea să fi fost ușa de la intrare. Se suceşte de câteva ori, apoi pune piciorul stâng pe podea, cel drept... se ridică, anevoios, nesigură.

            Coridorul e întunecat, doar o lumină palidă sângerează pe trepte. Pe scară şi pe sală stăruie un aer îngheţat ca de cavou. Se simte singură şi părăsită. Când ajunge în capul treptelor, mai aude un zgomot înăbușit, însoțit de o rafală de aer rece. Bolboroseşte ceva, își ține respirația. Coboară scările alunecoase de stejar, sculptate minuțios și vede că ușa de la intrare rămăsese deschisă și acum se leagănă ușor în bătaia vântului.

            Nedumerită își sprijnă umărul de tocul ușii și prinde cu o mână ușa care se îndreaptă spre ea.
Nu putea să se închidă, pentru că bara grea care ar fi trebuit s-o țină închisă zăcea pe prag.
Simte furnicături în ceafă. Pare că cineva intenționat a făcut toate acestea ca s-o sperie.
Privește faţada largă, învechită, a clădirii și conștientizează că nu e nimeni acolo. Luna ca o roată de căruță se deseneză pe cer și vântul rece pictează arbuștii și copacii dintr-o singură ondulare frenetică. Respiră aerul curat şi răcoros. Ascultă croncănitul ciorilor. Clatină din cap: „trebuie să fi fost soțul care era fără îndoială obosit până la delir când s-a întors acasă de la serviciu și nu a vrut să mă trezească...”.

            În urechi îi sună tot felul de ciudățenii. În fața ei trotuarul începe să șerpuiască, imaginația o i-a razna. Un gând ciudat îi mijeşte mintea. Începe să-și amintească ce auzise spunându-se despre morții care tulburați în morminte se întorc pe pământ pentru a se răzbuna. Se întoarce în odaie. Bea puțină apă. Vrea să încetinească goana spre trecutul amintirilor, spre momentele în care era gată șă-și pună capăt vieții fiindcă nu mai avea pentru cine trăi. E... infertilă. Infertilă din propria-i vină.

            Trece prin fața oglinzii. Privirea i se cufundă fără voie în adâncurile ei. În abisul imaginar totul e mai rece, mai întunecat decât în realitate, iar ciudata ființă care o priveştecu fața-i palidă, cu braţele desprinzându-se din umbră, cu ochii strălucitori de teamă şi frământându-se în odaia unde totul e neclintit, îi face deodată impresia unui duh, i se pare că o nalucă mică, jumătate zână, jumătate spiriduş, a ieșit din văi singuratice, mlăștinoase, năpădite de ferigi, spre a i se arăta.

            În clipa aceea, o lumină se prelinge de-a lungul peretelui. Se întreabă dacă nu e o rază de lună strecurată printre jaluzele. Nu, razele lunii sunt neclintite: fâşia de lumină se clatină. Cât priveşte așa, lumina alunecă pe tavan şi prinde a tremura deasupra capului. Inima o ia la galop... Toate superstițiile pe care le cunoște încep să i se strecoare prin minte, dar clipa izbânzii lor depline încă nu a venit.
Sângele îi fierbe în vene. Simte cum spaima îi cuprinde inima și-i biciuiește nervii, ia acea rază țâșnită fugar drept vestitorul unei vedenii venite de pe celălalt tărâm. Inima îi bate cu putere, capul îi arde.

            Un sunet ce seamănă cu un fâlfâit de aripi îi ajunge până la urechi. Lângă ea pare că se află ceva... Simte o apăsare pe piept care o înăbuşă. Nu mai poate îndura... se năpustieşte la ușă, scutură clanța cu o stăruinţă deznădăjduită... Nu o poate deschide. Picioarele i s-au făcut moi, iar mâinile nu o mai ascultă. Aude paşi venind spre odaie. Clanța se mişcă, intră soțul. O ia de mână, o îmbrăţişează, o mângâie pe cap, o linişteşte. O mai priveşte o dată ca să fie convins că e calmă, se apropie de şemineul întunecat, caută chibriturile prin întunericul de moarte pipăind marginea acestuia. Găseşte o cutie de-o şchioapă, de metal cu un ornament pe ea, scoate unul, îl aprinde. Chibritulia foc din prima.
Se aplecă la gura vetrei, pipăie lemnul întunecat, nu a rămas deloc cenușă pe degete de parcă n-ar fi fost niciodată ars, iar negru ar fi fost culoarea s-a de baștină. Focul izbucneşte imediat. E galben ca șofranul, lemnul, în schimb, s-a schimbat – e din ce în ce mai alb ca niște coaste dezgolite. Se uită cum vâlvătaia curăţă negrul și-l înlocuieşte cu o nuanță ușor gălbuie. Are o lucire ca de fildeș, înconjurată de fum gri, iar undeva în interiorul cărămizilor, se văd cărbunii încinși ca niște stele...

            Noaptea aceea nu s-a putut numi noapte. Mai degrabă o schimbare a culorii cerului de la un cenușiu lăptos la un gri ca de ciment umbrit. Afară nu mai bate vântul, doar pâcla se mișcă în valuri, acoperind și dezvelind bucăți dintr-o lume neclară. Nu a reușit să adoarmă, prinsă între gânduri noi, agitată și înspăimântată de luminile ce fulgerau pe hornul imens. A stat așa până dimineață fără să scoată vreun cuvânt. Când și-a venit în fire i s-a părut că scăpase dintr-un vis îngrozitor.

            Lea, așa prefera să o numească ceilalți. Numele oficial e prea lung și neinteresant ca să-l poți memora. E o femeie de treizeci de ani, frumoasă, mlădie, cu păr negru, ochi de culoarea cerului.
Are trăsături fine, pielea albă ca porțelanul, mâini ca de pianistă și un obraz a cărui contur trădează o naivitate copilăroasă, însă felul ei de a se purta e foarte rafinat.

            Ar fi fost gata să creadă că această fâșie de lumină pe care o văzuse noaptea era flacăra unui felinar purtat de cineva care trecea pe drum, dar ceva o împiedica să facă asta... Se gândi că e răsplata pentru cele săvârșite în timp. Cu mulți ani în urmă s-a lăsat păcălită de cuvinte, a admis să fie ghidată de fenomene, reguli și standarte care impregnează viața. A considerat că copilul îi poate eclipsa existența, cariera, banii și succesul... S-a dezis de propriul copil, l-a „ucis” fără a-i da vreo șansă. A preferat să nu aleagă viața chiar dacă viața a ales-o pe ea. A scăpat de sufletul lui care acum o vizitează în nopțile cu lună plină.

            De nenumarate ori i-a mulțumit în gând mamei că-i dăruise viața și nu a ales aceeași cale ca și ea, și tot de atâtea ori a regretat amarnic cele făcute, dar nu mai putea întoarce nimic. Acum avea tot ce își dorea: casă, bani, toate posibilități dar... nu avea copii și nici nu va putea să-i aibă cândva.

            Iar e noapte, același somn de două ore, aceeși carte fascinantă și... aceeași întâmplare bizară: ușa de la intrare se deschide cu zăvorul pus, lumina se prelinge de-a lungul peretelui şi prinde a tremura deasupra capului ei și... sunetul foarte asemănător cu fâlfâitul de aripi. Aceeași spaimă frenetică și... gândurile copleșitoare care îi mustrează conștiința.

            Pentru a se pedepsi se hotărî să nu mai doarmă nopțile, ci să aștepte aceasta ca pe un dar divin, un semn de la copilul ei care nu l-a păstrat. Numai cu prețul acestei tranzacții se simți mai bună sufletește și se împăcă cu sine...

            Stătea turcește în cameră, îi era greu să se gândească la ea la timpul trecut.
Așteapta o schimbare. Sentimentul de vinovăție atârna greu și nerostit deasupra ei. Ar fi fost mai ușor dacă l-ar fi putut defini și decide unde să-l păstreze. Dar acesta se mișcă în voie metamorfozându-se și intensificându-se, atacând-o tot timpul din direcții neașteptate.

            Acum era pregatită să primească tot ce-i pregătea noaptea. Se gândi că sufletul lui avea să se întemeieze aici sau se va întrupa în sufletul viitorului ei copil. Simți din nou cât de ademenitor ar fi fost să renunțe, să dispară, să scape de durerea care-i sfâșia trupul și sufletul. Începuse să vadă negru în fața ochilor și se întinde cu grijă sprijinindu-și capul de brațe. Închise ochii... Acum era sigură.
Va alege o cale de reproducere asistată. Va avea copii chiar dacă asta o va costa viața.

            Se apropie soțul, o privi cu atenție, parcă-i înțelese gândurile. Se aplecă spre ea.
O mângâie pe obraz, iar ea se uită în ochii lui. Nu discutaseră nimic de parcă ar fi avut o înțelegere tacită.
Vor avea copii, în rest nimica nu contează.

Va urma...



Autor: Mary Cojocaru


Ți-a plăcut articolul? Apasa like sau povestește-le prietenilor tăi!
Tag-uri la articol:
Comentarii
  1. 23 noiembrie 2016 01:06
    Am citit cu mare plăcere articolul, chiar dacă pe alocuri aveam impresia că e o secvență din vreo poveste sau roman parca de dragoste, parcă de groază. Mi-a provocat o mare învălmășeală de simțuri, stări de neclaritate și nedumerire, dar asta nu m-a oprit să citesc și să vad cu ce sfârșește articolul, care, se pare că nu e terminat. Dar cel mai mult m-a dat peste cap secvența: “Va alege o cale de reproducere asistată. Va avea copii chiar dacă asta o va costa viața.” Am rămas cu mandibula lăsată! A fost răsturnarea cea mare! Pentru că dacă la început mă delectam leneșă cu o poveste, expresia m-a făcut să înțeleg că e un fragment dintr-o dramă, reală, posibilă; cum ar fi o poza făcută ceva timp în urmă și plasată într-o ramă de epocă ca tablourile din muzeu. Nu pot să spun care emoție mă domină: plăcerea lecturii sau nedumerirea deznodământului fără încheiere, dar aștept continuarea.
  2. 23 noiembrie 2016 13:44
    Un reportaj frumos ,un reportaj ce ma ținut cu ochii înlacrimați. Sincere felicitari Mary Cojocaru .Reportajul de mai sus vrăjeşte prin melodicitatea-i atotcuprinzătoare.Este explorată realitatea intimă.Ritmurile reportajului generează ideea unei lumi miraculoase. Tristețea metafizică se aşterne suverană peste lucruri.Se simte profund dorința autorului de a se întoarce în timp de a modifica trecutul ,simte nevoia unui alt spațiu şi a unui alt timp.Angoasa şi căutările poetice declanşeaă tensiunea necesară de contopire cu absolutul .Aştept continuaria şi sper la un final fericit.
  3. 23 noiembrie 2016 13:57
    Salutare!
    Am citit am recitit am facut o pauză și iar am recitit. Este prima data când citesc un articol care sa-mi placa dar sa nu imi fie pe înțeles  are un limbaj sofisticat dar....țin să menționez că e un articol de suflet un articol ce îl recomand fetelor în momente grele să îl citiți , să realizațică sunt oameni și mai triști ca noi care au necazuri mai mari .În prezent tema copiilor este una acuală fiecare a 10-a doamnă sau domnișoară are dificultăți in conceperea unui copil fie din cauza unei probleme de sănătate fie din cauza unei greșeli din tinerețe. Eu doresc sănătate , bucurii și nu mai bine , fie ca fiecare din noi să obțină ceea ce își dorește , fiecare femeie să își îndeplinească rolul său pe pămînt , rolul de a fii mama .Aștept continuarea (sper la un limbaj mai simplu mai pe înțelesul tuturor)
Adaugă comentarii
Adaugă un comentariu
Nume și Prenume:
         
Poștă electronică:
Articole similare:
23.12.2016
Miruna este o fetiță de 5 ani. Soarta nu a fost prea blândă cu ea. De la vârsta de 2 ani și-a pierdut părinții, rudele și bunicii au refuzat să o crească.
30.11.2016
Este un miracol să dai naştere unui copil sănătos, dar fericirea se dublează sau chiar se triplează atunci când sub inima ta de mamă, bat alte 2 sau mai multe inimioare, încă fragede dar pline de vitejie şi gata să lupte cu orice doar pentru a vedea
30.11.2016
Crăciunul este o perioadă când ai dor de acasă - chiar dacă eşti acasă.
25.11.2016
Adolescența. Una dintre cele mai dificile perioade din viața unei familii, dat fiind faptul că, această vârstă este o bătaie de cap atât pentru copil, cât și pentru părinții acestuia.
25.11.2016
Desenele animate reprezintă cea mai importantă formă de divertisment în rândurile copiilor.
21.11.2016
Moare satul, mor obiceiurile, ceea ce va duce la moartea naţiunii.
04.11.2016
Misiunea omului e de a transforma în conștiință o experiență cât mai cuprinzătoare.
03.11.2016
Ciudat sentiment de spaimă. Timpul închis bine între pereți. Nimeni nu-l agită. Tu stai în colț și-l primești. Nu miști deloc. Uite-l cum stă. Are culoare galbenă. E al tău.
все шаблоны для dle на сайте шаблоны dle 11.2 скачать
Alege fundal